Sala IX

Marea

Într-un ciclu nou, aproape tot din 2026, marea lui Tițoiu nu mai e simbol, ci priveliște — văzută la răsărit, de pe diguri. Sunt aproape numai zori: soarele urcă spart printre creste, peste tetrapozii digului, peste stațiunea încă adormită, printre trestii și crengi care taie lumina. La țărm se deschid iriși și maci; un copil stă singur pe dig; nori de furtună stau grei peste o dimineață care tot se face. Ciclul se deschide cu o foaie mai veche, „Plaja modern”, și abia acum, în culoare deplină, marea care i-a stat o viață în gând — val, ochi, peniță — revine ca lumină, la ora la care lumina se naște. În fața ușii, valul se sparge în plin soare: răsăritul spre care merge toată sala.